Iata ca a sosit si momentul in care trebuie sa va povestesc despre un eveniment extrem de dureros pentru mine, care a avut loc acum 4 luni. Nu cred ca voi scrie foarte mult pentru ca nu este ceva despre care sa imi faca placere sa vorbesc si nici nu este o situatie peste care am trecut cu adevarat si pe care sa o pot vedea in mod obiectiv.
Acum 4 luni tatal meu a murit. A murit de cancer pulmonar. Totul a inceput acum un an si 4 luni, cand a inceput sa se simta din ce in ce mai rau. Manca greu si foarte putin si a slabit foarte mult. Din pacate boala nu a fost depistata imediat, ci au fost necesare cateva luni. S-a crezut initial ca era o raceala puternica, netratata la timp sau netratata corespunzator. Ulterior s-a descoperit o tumoare la plamanul drept.
A urmat o operatie. Desi initial trebuia eliminata doar tumoarea, a fost descoperita natura maligna a acesteia, iar doctorii au hotarat, pentru a proteja restul organismului, sa ii scoata tot plamanul drept.
Din fericire, el a reactionat foarte bine in urma operatiei, chiar si atunci cand a aflat ca mai are doar un singur plaman. Sigur ca a urmat un tratament (chimioterapie etc.) care i-a prelungit viata, in mod cert. Din pacate, insa, acum 5 luni, cancerul s-a extins si la celalalt plaman. Si nu mai era nimic de facut...
Singurul lucru care ma consoleaza, intr-un fel, este faptul ca tatal meu a murit foarte usor. Se stie faptul ca o astfel de boala aduce dupa sine o moarte grea si dureroasa, in principiu prin sufocare. Tatal meu a fost norocos, daca pot spune asa. Nici nu a stiut ca se intampla. Mama a fost atunci cu el. Tata pur si simplu a inchis ochii si a respirat din ce in ce mai rar ...
Pot doar sa va spun ca eu am avut un soc cand am aflat. Nu mai mancase aproape nimic de vreo 4 zile inainte sa moara si nu mai vroia sa stea singur absolut deloc. In noaptea de dinante, eu am stat cu el. Si l-am tinut de mana ... Si a 2-a zi l-am dus la spital in speranta in care acolo il vor mai pune putin pe picioare. A ajus cu bine la spital si era stabil. Si apoi a sunat telefonul lui Armin ... era mama. M-a luat deoparte si mi-a spus "Imi pare rau ...". Pentru cateva secunde nu am inteles ce vrea sa spuna, apoi am izbugnit in plans si mi s-au inmuiat picioarele ... Pur si simplu, pamantul a fugit de sub picioarele mele si am cazut. Am plans si am urlat si iar am plans si am urlat ... nu puteam sa cred ca tata nu mai e.
Acum mai putin de o luna am aflat ca a murit si tatal unui coleg de-al meu din Bordul de conducere CS-URA. Mi-a stat iar inima in loc ...
Ceea ce i-am spus lui, o spun si altora care au trecut prin ce am trecut noi. Trebuie sa fi puternic. Foarte puternic. Doare, doare a-l naibii de rau si te simti pierdut si fara de rost si nu sti ce sa faci ... ceea ce trebuie sa faci este sa incerci sa ramai pe linia de plutire. Eu stiam ca va muri si stiam ca o sa doare si am incercat sa ma pregatesc sufleteste, dar n-am crezut ca va fi atat de dureros. Eram in examene cand s-a intamplat ... dar am reusit sa inteleg ca tatal meu nu ar fi vrut ca moartea lui sa imi afecteze performantele la scoala. Si el ar fi vrut ca eu sa fiu puternica. Inca nu am trecut peste acest moment si stiu ca nu o sa trec prea curand. Singurul lucru care iti mai ramane de facut este sa accepti, pentru ca moartea este si ea parte din viata si pentru ca nu ai incotro decat sa accepti ... din pacate, nimic din ce ai putea face nu va da timpul inapoi.
Imi este foarte dor de el si am nevoie de el alaturi de mine, dar stiu ca, desi fizic nu mai e aici, va fi mereu in sufletul si mintea mea ... si as vrea sa pot sa ii spun "Tati, te iubesc!" si el sa imi raspunda ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu